Latura întunecată a ciocolatei

The Dark Side Of Chocolate, nu este nimic mai mult decât un simplu documentar, din 2010, în regia danezilor Miki Mistrati şi U. Roberto Romano, care încearcă să menţină în atenţia unei lumi din ce în ce mai atinsă de amnezie sau indiferenţă, faptul că, în plin secol XXI, mai persistă o situaţie pe care unii o consideră o simplă problemă de istorie: sclavia copiilor africani de pe plantaţiile de cacao.

În 2001, izbucnea un scandal mondial, în urma descoperirii de dovezi privind traficul de copii, sclavia şi alte abuzuri, la care sunt supuşi copiii din Coasta de Fildeş, o ţară care produce aproape jumătate din cantitatea anuală de cacao a lumii.

A urmat o avalanşă de publicitate negativă şi acţiuni ale unor organizaţii mondiale ale consumatorilor, ce solicitau insistent răspunsuri şi soluţii, ale acestei probleme.

Urmarea a fost, desigur, o abordare birocratică stupidă, cu o iniţiativă venită din partea a doi membri ai Congresului american, senatorul de Iowa, Tom Harkin şi congresmanul de New York, Eliot Engel, care au "atacat" problema prin adăugarea unui articol unei legi agricole federale, ce impunea etichetarea produselor din ciocolată cu inscripţia "slave free".

Măsura a trecut de Camera Reprezentanţilor şi ar fi urmat să creeze un potenţial dezastru pentru Cargill, Archer Daniels Midland Mars, Hershey’s, Nestle, Barry Callebaut, Saf-Cacao şi alţi fabricanţi de ciocolată.

Pentru a evita legislaţia, care ar fi forţat companiile producătoare să-şi eticheteze produsele cu inscripţiile "no child labor" şi "slave free" (fiindcă majoritatea producătorilor ştiau că ar fi fost o minciună), industria şi-a pus banii în mişcare, blocând legea în favoarea unui protocol voluntar, care-şi propunea eradicarea practicilor abuzive de muncă şi a muncii forţate a copiilor, până în 2005.

Bineînţeles că în 2005, industria ciocolatei şi a cacao, nu a reuşit să îndeplinească condiţiile acelei hârtii inutile, intitulată pompos "protocol", făcând presiuni, în schimb, pentru obţinerea unui nou termen limită, în 2008.

Mascarada a continuat desigur în 2008, când a fost fixat un nou termen pentru 2010.

După aproape un deceniu după ce, companiile de ciocolată, guvernele "îngrijorate" şi, mai ales, fundaţiile, au declarat cheltuirea a milioane de dolari, pentru eradicarea sclaviei şi traficului cu copii din comerţul internaţional cu cacao, s-a schimbat ceva oare ?

Miki Mistrati şi U. Roberto Romano erau perfect convinşi de contrariu, când s-au decis să treacă în spatele ipocritei scene politice, efectuând investigaţii proprii, pentru a verifica dacă, acuzaţiile de sclavie infantilă în industria ciocolatei, sunt încă valide.

Ne lovim, din nou, de realitatea criminalităţii plătite şi susţinute de corporaţii, aceşti monştri fără chip, ascunşi în spatele unor anonime consilii de administraţie şi veţi avea surpriza de a întâlni un client mai vechi al acestui blog, demascat în documentarul Tapped: concernul elveţian Nestle, care deţine o cotă de piaţă de 12% din producţia de alimente a lumii şi a avut un venit net de 15 miliarde de dolari la nivelul anului 2008.

Amintind de Elveţia, nu mă pot abţine să nu dau glas unei nelămuriri, care-mi persistă în minte încă din copilărie: cum a reuşit Hitler - despre care, istoria, se chinuie de zeci de ani să impună imaginea unui simplu psihopat, care a trimis trupe până şi în Tibet - să ignore o unică ţară europeană, Elveţia, desigur ?

Poate fiindcă avea şi orbul găinilor, pe lângă multe alte defecte incontestabile şi nu a reuşit să observe o ţară mult prea lipită de propria-i graniţă ?

Sau poate, Elveţia, este sediul stăpânilor lumii, bancherii, ţara-puşculiţă în care-şi ascund averile, după ce decid să treacă întreaga lume prin foc şi sabie (sau gloanţe, proiectile şi bombe, mai nou) ?

Şi fiindcă sunt la capitolul întrebări, oare numele lui Mieke Callebaut de la Guylian Chocolate, este o simplă coincidenţă sau, între ea şi conducătorii concernului elveţian Barry Callebaut, este o strânsă legătură de rudenie şi atunci când îl trimitea pe Miki Mistrati, să caute răspunsurile sclaviei în curtea neamurilor, de fapt, practica pe româneşte, jocul numit "trimisul după ţigări" sau mai mistic, de la Ana la Caiafa ?

Oricare ar fi răspunsul, cert este că un minus al documentarului este politeţea creatorilor lui, care au evitat permanent să fie incisivi şi să pună întrebări mai direct sau mai concret, deşi, în lumina răpirii jurnalistului canadian Guy-André Kieffer, tocmai din centrul oraşului Abidjan - în 16 aprilie 2004, în timp ce ancheta mituirea înalţilor funcţionari guvernamentali ivorieni - nu este tocmai recomandat să fii incisiv şi ofensiv, când ai de-a face cu asemenea nemernici sus-puşi.

Dovada "onestităţii" unor asemenea somităţi politice, ne este oferită chiar de documentar, când persoana responsabilă de stoparea practicilor sclavagiste - şi, totodată, mâna dreaptă a preşedintelui Laurent Gbagbo, arestat pe 11 aprilie 2011 - probează în direct nesimţirea, tâmpenia şi/sau cinismul sfidător al oficialilor guvernamentali din Coasta de Fildeş, când declară nonşalant că toţi copiii răpiţi, vin, de fapt, în vacanţă acolo, ca pe Coasta de Azur.

Barry Callebaut nu este tocmai o necunoscută pentru noi, românii.

Concernul elveţian, a fost creat în forma actuală în 1996, de către imigrantul german Klaus Johann Jacobs (interesantă marcă comercială), care fuziona alte două firme enorme: compania franceză Cacao Barry, creată la 1842, de Charles Barry şi compania belgiană Callebaut, fondată la 1850, de Eugenius Callebaut.

Nu ştiu dacă operaţiunea BIA a Interpolului a avut vreo legătură cu ancheta de teren a danezilor.

Este puţin probabil, fiindcă o operaţiune de asemenea anvergură necesită, de regulă, anchete şi pregătiri de luni de zile, dar nu este deloc exclus ca finalizarea acţiunii să fi fost dictată politic, tocmai din cauza prezenţei jurnaliştilor danezi acolo, fapt ce nu a scăpat atenţiei coruptului guvern ivorian.

Traficanţii de sclavi, se ocupă de obicei cu traficul de băieţi, cu vârste cuprinse între 7 şi 16 ani, care sunt ademeniţi din ţările de origine, sub tot felul de pretexte, fiind vânduţi apoi proprietarilor de plantaţii din Coasta de Fildeş.

Ei muncesc la mici ferme, răspândite prin toată ţara, culegând fructe de cacao, zi şi noapte, în condiţii inumane.

Majoritatea copiilor provin din ţara vecină, Mali, în care agenţii traficanţilor îşi fac veacul prin jurul staţiilor de autobuze, unde copiii vin adesea singuri, căutând de mâncare.

Condiţiile îngrozitoare, pe care copiii sunt siliţi să le îndure, sunt poate şi mai cutremurătoare, când faptele se suprapun ideii că, nefericirea lor, este corelată cu un produs care, în ţările noastre, este asociat fericirii şi plăcerii, ciocolata, principiu ce ilustrează că lumea infamă a comerţului mondial, conectează naţiunile într-o plasă comună a mizeriei şi promiscuităţii.

Problema sclaviei acestor copii nu este deloc o abstracţiune, ci un fapt, care cred eu că necesită o schimbare de atitudine din partea noastră, pentru a o eradica.

Deşi problema a intrat în atenţia opiniei publice doar de un deceniu, este evident că situaţia nu este de dată recentă şi că mulţi factori interconectaţi au contribuit la crearea şi perpetuarea condiţiilor, ce au condus la această formă "modernă" de sclavie.

În 1994, Adunarea Generală a ONU definea traficul cu fiinţe umane ca fiind: "transferul ilegal şi clandestin al persoanelor, peste graniţele naţionale sau internaţionale, cu scopul explicit de a forţa femeile şi copiii, să accepte situaţii opresive economic şi exploatarea, în vederea obţinerii de profit financiar."

Cifrele sunt îngrozitoare: peste 700.000 de femei şi copii, sunt vânduţi anual drept sclavi, profitul fiind evaluat de ONU la circa 7 miliarde de dolari anual.

Numai în Coasta de Fildeş sunt peste 600.000 de ferme de cacao, unde copiii locuiesc în condiţii inumane, sunt exploataţi, bătuţi, subnutriţi şi nu sunt plătiţi, aproape niciodată, pentru munca depusă.

Profiturile companiilor transnaţionale este mai mult decât obscen: în vreme ce kilogramul de boabe de cacao, de la producător, este cumpărat doar cu un euro, produsul final poate fi vândut cu preţuri de peste 25 de euro per kilogram.

Sărăcia ţărilor Africii - care sunt ţinute intenţionat în afara pieţei energetice, ce le-ar pemite să-şi dezvolte industrii şi infrastructuri puternice, în baza principiilor mincinoase internaţionale ale încălzirii globale, ce le interzic folosirea combustibilor fosili, pe care îi deţin din abundenţă - a condus la o situaţie de neimaginat: populaţia neagră a lumii, ţine în sclavie reprezentanţii propriei rase.

Regia acestei situaţii aparţine, desigur, tot rasei albe, prin concernele şi organizaţiile politice internaţionale, globaliste, care stabilesc ordinea mondială (nouă, spun ei - aceeaşi sclavie, afirm eu), dreptatea fiind aşteptată din partea unor organizaţii penibile ca Organizaţia Internaţională a Muncii sau ILO, oficină a masoneriei ONU.

Dacă ţinem cont ce gunoaie umane au ajuns să ne reprezinte pe noi, românii, în Europa, mă îndoiesc că cei de la ILO au alte calităţi, indiferent de originea lor naţională, fiindcă rezultatele pe plan internaţional vorbesc de la sine: o birocraţie închistată, care naşte acorduri, unul mai steril decât altul, pe care nimeni nu se zbate să le impună efectiv, singura constantă fiind restabilirea termenelor finale.

În aceeaşi ordine de idei, există şi confirmări în acest sens: reprezentantul SUA în ILO, cum se putea constata în documentarul despre asasina companie Coca-Cola, este şeful resurselor umane ale acestui concern, iar Frank Hagemann, responsabilul ILO pentru eradicarea sclaviei infantile, este fostul şef al departamentului de relaţii publice (a se citi, propagandă), al unei mari firme germane de consultanţă.

International Labor Rights Fund a dat în judecată Nestle, ADM şi Cargill, pentru folosirea muncii forţate, încercând să aducă în discuţie şi rolul nefast al FMI şi al Băncii Mondiale, în această privinţă.

Rămâne evident pentru oricine, că, indiferent de natura situaţiilor grave cu care se confruntă întreaga omenire, izvorul tuturor relelor rezidă în setea de putere a corporaţiilor mondiale, ce ne conduc pe drumul spre globalizare, prin intermediul unui sistem financiar absurd, perfectat vreme de milenii, ieşirea din sclavia banilor fiind singura cale reală către libertatea absolută a fiinţei umane, în acest mediu, aparent material, în care ne ducem deocamdată existenţa.

"Obiectivele originale ale protocolului nu au fost atinse şi consumatorii actuali nu pot primi asigurări mai bune, ca acum opt ani, că traficul şi exploatarea muncii copiilor, nu au fost folosite în producţia ciocolatei pe care o consumă."